Flori sugrumate
Se face zarea tot mai purpurie
Cu fiecare gând pe care ti-l rostesc.
Cad frunzele rămase în grădină
Şi lacrimi aspre se rostogolesc.
Se inteţește vântul de durere.
Se strânge sufletul şi e intunecat,
O lipsă ca o vrajă stă grea în încăpere
Şi i casa plină de dor neadapăt.
Te atingi de lucruri şi speri sa îţi vorbească,
Le strângi la piept şi le îmbrăţişezi.
Nu-i loc în jur sa nu-ți împărtăşească,
De clipele ce acum au devenit povești.
Nu pot sa-ți spun adio dintr-o dată.
Dar nici la revedere n-o să-ți spun.
Un soi de trunchi cu rădăcina înnodată,
Îmi stă ca amintire pe la răscruci de drum.
Simt cum din piept durerea se ridică,
Și ar vrea sa mă sugrume încă respirând.
Un ochi de trup stă răzvrătit pe inima rănită,
Un ochi de suflet la căpătâi o dojenește blând .
Imagini în care zâmbetul învinge.
Parcă aud și râsete în ecou.
Privirea ta care mi zâmbește drăgăstoasă
La glumele ce atât de des ți le făceam cadou.
Mai văd cum ne certam si doare.
Distanța între noi se-n înfiripa
Precum o păcură pe apă care curge,
se așează tot mai densă si mai grea.
Naufragiați, ne oglindim cu zarea.
Sperăm sa ne vedem din depărtări.
Privind napoi, mai tristă-i nourarea,
Și așteptăm furtuni să cadă peste noi.
Am iubit o, cratimă.
A trecut. Ce patimă!
Te ai întrebat vreodată
Cui îi va fi dor de tine?
De vor zâmbi, vor povesti de tine
Și n gândul lor de bine vei fi pomenit?
Cat bine ai lăsat până acum în urma?
Cu câți iertat din câți ai fost certat?
De vei fi serios, sau vei fi luat în glumă?
În ce năvod vei fi împresurat?
Ești singur. Tu te știi cel mai bine
E loc să faci din tine un om mai bun.
Ascultă și de alții, ascultă și de tine,
Vorbește mai puțin și fă un pic mai mult.
Nu te grăbi, în adevăr nu-i nici un timp pierdut
De poți vedea frumosul din fereastră,
Fii fericit, macar e un început.
Dar cred că începutul cu adevărat
Este sa vezi frumosul din omul de langa tine.
Să cauți frumosul din el necesita timp și radare. Nu te repezi să-l judeci, sa l linșezi pentru lauda ta deșartă. Nu poți fi mai bun în nimic daca ai să cauți raul in oricine altcineva.
Poți căuta și frumosul din tine, crește l, ai grija de el, scoate l la suprafață. Nu-i păcat să te îngrijești de ce merita cultivat în tine.
Înflorește binele din tine și vei vedea și binele in cel de lângă tine.
Iartă cât poți de mult, pe oricine, oricât. Cu câtă iertare este mai multă in lume, cu atât lumea devine mai bună.
Zâmbește. Poți schimba lumea prin zambet. Se oprește timpul în loc, vei fi sănătos, vei avea o viață mult mai ușoară. Adu ți aminte sa zâmbești.
Întreabă oamenii sincer daca au nevoie de ajutor.
Pune te in papucii lor, vezi cum se simt.
Nu fii răutăcios nici măcar în glumă. Sunt destine și destine. Unii reușesc să treacă peste, alții suferă îndelung după o gluma proastă.
Ai grija de corpul tău
Sa nu bei alcool mai mult de un pahar.
Sa nu mănânci prea mult
Sa faci sport și să faci mișcare zilnic
Timpul trece chiar și pentru tine, încearcă să te menții cu un fizic plăcut și sănătos.
Citește zilnic măcar câteva pagini. Îți tine mintea lucidă și angrenata.
Fii cumpătat in toate.
În melancolia mării, in cătarea depărtării,
În memoriile neplânse a dorinței neajunse..
În durerile nespuse a păcatelor apuse..
Tu m-aduci, pășind nisipul
Să-ți văd încă o dată chipul.
Frumusețea. Și imensa ta iubire..
Ce o dai din bucurie și adâncă simplitate.
Iar pentru celelalte zile
Când soarele ți se ascunde în nori
Sa nu te temi, voi fi din nou cu tine
Și ne vom săruta de infinite ori.
De-ți pare mult și anevoioasă așteptarea
De ai sa simți că înnebunești de dor
Eu sunt al tău și-a ta îmi e suflarea
Și peste tot seninul nostru-
Această așteptare nu e decât un nor.
Mai e puțin, te rog frumos fii tare!
Nu te-ntrista, voi reveni curând!
Și fiecare zi și noapte de aici din depărtare,
Îmi ești alături în inima și-n gând.
Se face zarea tot mai purpurie
Cu fiecare gând pe care ți-l rostesc.
Cad frunzele rămase în grădină
Și lacrimi aspre se rostogolesc.
Se întețește vântul de durere.
Se strânge sufletul și e întunecat,
O lipsă ca o vrajă stă grea în încăpere
Și i casa plină de dor neadapăt.
Te atingi de lucruri și speri sa îți vorbească
Le strângi la piept și le îmbrățișezi.
Nu-i loc în jur sa nu-ți împărtășească
De clipele ce acum sunt doar niște povești.
În ochii fiecăruia stau constelații.
Cu planete ce se nasc și mor, cu stele ce-și duc traiul din eternități.
Când se întâlnesc două priviri în iubire, se nasc noi universuri, planetele înverzesc și curg râuri de viață.
Când se întâlnesc două priviri in ură, vulcani si nori cu cețuri cosmice se lovesc, se înăbușă și se aglomerează în bătăi de inimă apăsate și înecăcioase.
Privirile duioase lasă zorii galaxiilor să primească lumină.
Cele de dor, înroșesc sorii și colorează amurgurile.
Privirile tuturor trecuți și viitori, stau sub privirea fara de margini.
Să privim mai des la cel de lângă noi și să nădăjduim catre planetele cu viață veșnică!
Am început să scriu cu lăcomie
Ca tot ce simt sa nu fie complet uitat
Prea multe foi, legate de mândrie
Prea multe îmbuibări și gânduri cu păcat.
Mi-am amintit că mor
și asta mă împinge
Sa prind cuvinte cât mai multe în poezii
Și nu mi-e frică neapărat că moartea mă învinge,
Căci las cuvinte împământenite
să înflorească și să rămână vii.
Atâtea sărutări și vieții nici că-i pasă.
Seninul buzelor crestate se dezvață.
Și totu-n valul veștedelor frunze,
Se uită întocmai ca sărutatul de pe buze.
Cate priviri în care însuși timpul-
Jura că această vrajă n-o desface..
Stă martor azi în clipa când privirea-
În anotimpuri înghețate zace.
Îmbrățișări. Câtă căldură! Cât de aproape!
Cum marea mângâie nisipurile blajin cu soarele pe pleoape! Atâta viață în fiecare atingere!
…..
Pe plaje goale doar urme de picioare reci..
Ce la distanță unul de altul își șterg amintirile privind în gol la apa ce-și vede de nemurire.
Suntem atât cât astăzi iubim.
Lirica patimilor
De cate ori mi s a aprins sufletul în felinar
am mers din întuneric orbecăind pe lângă inimi
Trezit de valuri ascuțite și fără de hotar,
Mă întorceam mai gol pe țărmul paganimii.
Mai goale zările, mai goale cercuri în loc de soare
Tot mai puțină apă în mâini sa mi spele adormirea
Mai tulburi pescărușii ce mi aminteau de mare
În zborul lor pierdut definitiv cu firea
Mă legăna de un hamac o amintire
Ce sta n doi copaci vorbiți să mă păzească între rai și iad
Și nu care cumva să îmi ridic privirea
Dar nici pe lângă, din mândrie, sa nu cad.
Astăzi am privit pentru prima oară chipul ei.
Până acum nu avea chip in mintea mea.
Astăzi am privit prima oară în ochii ei.
Până acum inima mea nu știa ce să creadă.
Astăzi m-a privit preț de câteva vieți.
Mi-a închegat netrăirile într-o busolă.
Pe buze mi-aduce aminte de trecut
Pe alocuri de prezent,
Iar în inimă mă face să mă gândesc la
Viitor.
Astăzi am privit pentru prima oară chipul ei.
Știu că am plecat de atâtea ori în grabă.
N-am mai lăsat nici vânt nici colb in drum.
Nu am știut să-i fac cum să înțeleagă..
Regretele rămân în loc de rămas bun.
Știu, mai era loc de încă o împăcare,
Sa ne fi îmbrățișat și să zâmbim.
Dar eu vedeam deja că-n depărtare,
Nu mai era pic de soare nici senin.
În suferinți fără de melodii, fără de somn și vis
În gol, în întuneric rece și ecouri
Scrâșnind pe tabla neagră fără înțeles,
Rămân în prăfuiri de inimi reci,
Doar nouri.
Culorile de astăzi dimineața încă tac
Și se aștern cuminți pe la fereastră.
Întredeschiși stau ochii, sorbesc cafeaua ca de leac,
Ceasul oftează căznit și obosit de viață.
Țin să îmi amintesc că nu demult se auzeau și păsări,
Acum se pare că au tăcut intenționat,
Duminica e ziua în care ciripitul,
Se odihnește și-și ține pliscul astupat.
Floarea lui Kafka se uita către mine,
E înflorită și-i merge bine după ploaie,
Am stat de vorbă în soare, acum cateva zile
Mi-a spus că n-a înțeles Procesul,
iar din Castel nu a citit decât o foaie.
Ei bine, acum că s-a gătat cafeaua,
Nu-i nici cu bani și nici cu drum de seară.
Respir adânc, ceru-i senin de dimineață, și cred că am sa ies desculț cu sufletul pe-afară.
As vrea sa te îmbrățișez măcar o dată,
În mijlocul frunzelor ce dansează în stradă.
Suntem străini pentru ele și n-au să ne creadă,
Că tu și cu mine suntem fulgi de zăpadă.
În dansul lor de geometrii ascunse,
N-o să le pese că noi ne-am topit .
Doar valuri noi de valsuri înfrunzite
Ne împrejmuiesc pe asfaltul crud și înnegrit.
La garduri copacii Verzi aplaudă frenetic.
Vântul le poartă uralele în ecouri barbare,
Noi ne-am pierdut prin troiene de vise,
Căci până și frunzele visează spre soare.
Cine te mai iubește astazi, când toate florile au pălit?
Când vântul îți mai aduce în cale, doar frunze uscate de la copacii pe care i-ai ciuntit.
Cum te mai minți, punând machiajul, într-o oglindă care nu te place,
Dar fiind-că s-a obișnuit mințită, stă neclintită în fața ta și tace.
Cât de abrupt te-ndrepți către prăpăstii, când le promiți În van povești,
Când le zâmbești in toiul nopții, și-i minți spunând că îi iubești.
În fiecare drum găsi-vom cate o floare,
Și-n drumul tău sper sa o întâlnești,
Să îi zâmbești și cu înseninare,
Cu pace și iubire să te regăsești.
Toate trec.
De aici, dintr-o pagină ruptă, îți dăruiesc o floare. Desenata cu pixul într-o oră de școală generală, cu gândul la vacanța mare.
Ți-e frică de ce ai să găsești în tine, când te apropii de pământ
Coboară-ti inima din minte și lăsă-ți gândurile în vânt.
De te trezești în întuneric pe un drum, sau poate într-o pădure de oameni.
Să începi să cânți ce-ți place cel mai mult,
Și să te bucuri de frica care te însoțește.
De ai sa te trezești rătăcit, într-o viață în care te simți străin, necunoscut.
Să te uiți în sus și să zâmbești, îmbrățișând cu zâmbet necunoscutul de lângă tine.
Motivele iubirii sunt infinite,
Găsește dar un motiv să iubești in fiecare zi.
Păcatelor ce-mi dați târcoale în nopțile fără de ploape,
Nu vă feriți pe după colțuri de inimi care plâng în șoapte.
Veniți și dați-mi piept cu hrana care v-a chemat!
Cu mâna care v-a hrănit!
Cum lupii vin din ceața nopții, cu aburii înfometați,
De pe poteci știute doar de neamul fricii.
Mă întorc din nou pe partea întunecată a inimii,
Unde am mai stat și unde încă am culcuș din vechile suferinți.
Am să stau acolo o vreme, poate până mâine, poate pentru totdeauna.
Păcatelor ce-mi dați târcoale în nopțile fără de ploape,
Veniți cu mine în luntrea asta de orizonturi fără stele,
Ne-om clatina în întuneric,
Doar doar s-o întoarce inima pe-o parte.
Ai fost un vis frumos de vară, cu blânde dimineți în doi
Ai fost o lună plină în noaptea, de dinainte de război.
Mi-ai fost lumină în întuneric, o lumânare la icoană
Când mă loveau flamanzi de ură, cu ochii îmi ofereai dojană.
Când cerul roșu se aprindea spre tine,
Și zorii zilei se apropiau
Eu tandru îți stăteam la tâmple.
Și vise dulci te mângâiau.
În nopțile când eram singur și luna se așeza pe o parte,
Te așteptam în întuneric, văzându te ca stea in noapte.
Un zambet îmi era rasplata și adormeam cu chipul tău
Și adormit voiam trezirea, să pot să te aud din nou.
Părerile de rău acum nu mai au nici un rost.
A mai rămas din visul nostru doar o formă goală.
Adâncul ei numai un întuneric dureros,
Nu se zărește daca privești cu ochii din afară.
Am reușit pe alocuri să-l poleiesc cu amintiri frumoase.
Ca niște poze ce acoperă tapetul camerei unde am copilărit.
Poze din locuri în care noi visat-am să ajungem împreună,
Dar care acoperă un întuneric gol și neadeverit.
Încerc să te compun adeseori din zâmbet.
De fiecare data când mi te amintești.
Poate că îmi doresc să cred că îmi zâmbești chiar mie,
Poate mi doresc sa cred că încă mă iubești.
Conturul tău pare tot mai subțire, dar uneori în soare blând și luminos,
Se șterge ușor ușor în valurile de amintiri a mărilor străine,
Ce se retrag tăcut în infinitul uitărilor fără folos.
Nu meriți să te încarc cu asta ca o vina,
Căci în definitiv nu-i vina ta,
Să-mi poarte inima o umbră așa străină,
La care nici tu nici eu nu ne putem uita.
O fi o umbră fără de stăpân, uitată tot ce se poate într-o gară,
Întâmplător aceeași gară în care noi..
Îndrăgostiți pe lângă tren pentru o zi,
Ne-o fi privit nedumerit de la peron, fugară..
Dar când ne-am luat la revedere dimineața,
În gara cu podul pe care amintirea trece,
Înfrigurat de despărțirea ta,
M-am îmbrăcat cu umbra asta singura și rece.
Nu meriți să te încarc cu asta ca o vină,
Căci în definitiv nu-i vina ta.
Se poate, stau și mă gândesc că se cuvine,
Ca umbra asta fara de stăpân, sa fie a mea.
Au înflorit din nou salcâmii la mijlocul lui mai.
Eternitatea stă adulmecând pe coate zarea.
Pe dealuri oile se pregătesc de portative noi de nai,
Iar razele senine călătoresc pe adieri de vrăbii înserarea.
În constelații noi își varsă florile de câmp năduful,
Tânărul crâng țipă de atâta brută vânzoleală ,
E verde crud până și-n cerurile mute,
Iar greierii își scot pe biciclete odraslele afară.
Se ceartă dimineața în doi salcâmi trei păsări,
Eu stau pe iarbă și le privesc cu bucurie,
Atât de rare primăverile când văd cu adevărat natura,
Și atât de rar când sufletul învie.
Ia-ți melodiile înapoi!
Și răsăritul gol de soare!
Le-ai împărțit cu atâția noi,
Ești ca oricare!
Iar pietrele ce străluceau
Și către tine au fost cărare!
Devină simple greutăți.
Ești ca oricare!
Ce ți-am cântat in dimineți,
Sau nopțile in așteptare!
Să fie sunet trist și gol.
Ești ca oricare!
De cate ori îmi povesteai,
De-a spiritului transformare!
Doar așternuturi ai schimbat,
Ești ca oricare!
Să-ți amintești decât un vers!
Din toată această întâmplare!
Când minți și spui că tu iubești..
Când minți și în ochi ai să-l privești..
Ești ca oricare!
Am fost îndrăgostit de tine când lalelele înfloreau,
Și ei toți, legați la ochi, lalele îți ofereau.
N-am putut să smulg o floare, și ai ales pe altcineva,
Ofileau florile in vază, dorul de iubirea ta.
Azi privesc pe străzi buchete, și înțeleg cine sunt ei,
Caută și ei iubire, îți oferă flori, le vrei?
N-am putut să smulg o floare, dar privind în ochii tăi
Înțeleg că și tot lanul, nu-i de ajuns ca să mă vrei.
Florile de azi, surori, înțeleg durerea mea,
La atâtea inimi frânte,
Pot oricând să fiu lalea.
Acolo unde îmi doresc să fiu în clipa asta
Să-și odihnească capul ei pe pieptul meu,
Acolo unde răsăritul intră prin fereastră
Și-i luminează trupul gol,
În străluciri de curcubeu.
Pe mâna pe mea să se preumble mâna ei.
Să-mi spună pe nedrept că mă dorește.
În șoapte la ureche să îi trezesc și eu,
Înflăcărate gânduri de poveste.
La fiecare asfințit, în ochi să mă privească
Să-mi vadă sufletul în zori la răsărit.
Și chiar de-n-alte brațe are să se trezească
Să-și simtă buzele cum de ale mele s-au lipit.
Ea nu mai e și poate nici nu a fost.
Se poate să fi fost doar o închipuire.
Dar e ciudat cum câteodată fără rost
Un gol în piept o face vie în amintire.
Simt degetele pe vârfurile pielii tale.
Și cum respiri când te ating.
Iar răsuflarea-ți întreruptă
Mă face inima să-ți simt.
Cu mâinile să-ți umblu pielea.
Sa gemi atunci când te încovoi.
În liniștea din miezul nopții,
Din pacea serii în război.
Când îți dau părul la o parte,
Când te sărut ușor sau greu.
Să mă cuprizi cat poți de tare
Să te înconjori cu trupul meu.
Pe coapse să mă simți spre tine,
Cum vin. Iar aerul din piept,
Sa ți se oprească pentru clipa
Când peste tine mă îndrept.
Privește-mă în ochi cu totul.
și să-mi dai tot din ce-mi poți da
Să fim uniți cu Universul,
Sa vezi tot cerul stea cu stea.
Iubirea noastră e vântul fără țară.
Un tren ce trece in grabă
Împreunând culorile în fuga sa
Fără de gară.
Iubirea noastră e surprinsă de poeți în clipe
Și doar anume versuri o prind in colivii.
Dar cel mai bine o privesc prin tine
În ochii-ți vii.
Zâmbește mi și spune-mi că mă recunoști.
Păstrează-mi anii în care te-am visat.
Adu-mi aminte in fiecare zi
C- am existat mereu și
Că mereu vom fi.
Azi păsările vor cânta pentru noi
Cireșii înfloriți ne vor zâmbi.
Un soare fără nori și amândoi
Dansând prin parcuri pline de copii.
De mana cu pași mari noi ne privim
În ultimă plimbare.
Ai fost, îmi ești și îmi vei fi
Iubirea mea cea mare.
Eu te privesc în ochi și inteleg,
Că trebuie să pleci,
Ne luăm la revedere pentru acum.
Stăm inimi la răscruce de poteci.
Cum sa descrii un răsărit de soare?
În câte feluri de culori se minunează ochii,
Și inima cum se deschide întocmai ca o floare..
Cum să descrii un răsărit de soare,
Când cerul înflorește văzând la macul roșu plutind și apoi zburând din mare…
La liniștea ce-i lasă pe toți să asculte prima rază,
Se închină doar clipind, clipind și sufletul se deșteptează.
Cum să privești un răsărit de soare?
Îmbrățișat, cu zâmbet, cu mulțumire și bună mirare.
Te uiți la mine și nu spui nici o vorbă.
Apoi te întorci cu spatele și oftezi.
Tăcerea ta îmi pare asurzitor de mută,
Și un întuneric greu in mijloc de amiezi.
In vază, culoarea apei s-a schimbat de mult,
N-am mai tăiat tulpinile la flori de o lună,
Nemuritoare, cum au fost la început,
Au căpătat acum un chip de mătrăgună.
Pe șifonier, valiza tatei din vilegiatură
Stă prăfuită ca de obicei.
Sunt lucruri vechi năuntru lipsite de măsură,
Dar geanta asta începe să-mi dea idei.
Am auzit pe-un deal în Vama Veche,
C-ar fi o casă ce-și caută amici.
O fi ea toamna in mijloc de putere,
Dar marea are valuri, cât să mă scoată de aici.
Mă duc! Și fie vântul bici de dimineață,
O ceașcă de cafea tot voi găsi!
Și de va fi o iarnă fără ceață,
In orizontul mării mă voi adânci!
Rămâi cu mine și după ce-am apus.
Închide ochii și lasă planetele să apară în lumea ta.
Din pat, să-ți strălucească pe obraji o stea,
Iar ochii de-i deschizi,
Pe zâmbet să-ți rămână adierea mea.
Îmbrățișările să le păstrezi, în nopțile mai reci.
În pernă sau în cana ta de ceai sa le găsești,
Din cadă afară când pășești..
În aburi te petrec pe mână.
Pe piele, un gând să te petreacă,
pe șira spinării să-ți șoptească ceva ce te face sa zâmbești.
Rămâi cu bine in cuibul visurilor mele,
Rămâi cu mine și după ce-am apus.
Pe-o bancă stau de ceva vreme și-mi pare că e potrivit.
Văd oamenii tractând alene, vad soarele cum se coboară istovit.
Văd frunzele de toamnă cum pe bancă, aceeași bancă de care v-am vorbit,
Se așează și fără să întrebe, își varsă amarul verii ce tocmai a tomnit.
Aleea pare tot mai subțirică, ce-i drept acum a înnoptat.
Deasupra unui bust poet agale se ridică,
Lumina plictisită a unui felinar..
pe caz de cataractă pensionat.
Nici un maestru și nici o margaretă, nici o lumină la nici un bloc demonizat,
Nici un bătrân și nici o bătrânică, și nici un joc sau jucărie de stricat.
Încerc să mi iau la revedere.
Plopii se apropie-n furtună.
Frunzele cad, acoperișuri cad.
Nu vreau să-ți dau drumul la mână.
Încerc să-ți spun că va fi bine, și c-o să ne vedem curând.
Văzând cum plângi și strangi in ochi durerea,
Îmi taie respirația, simt viața cum se scurge in pământ.
Stau nemișcat și nemișcată mi-e și viața.
Până acum totul a fost în vid,
Un vid lipsit de tine și de rosturi,
Un adevăr născut doar din minciuni ce mint.
Încerc să te privesc în orizonturi,
Și sper ca răsăritul sa vină peste amândoi
Sa ne înconjoare intocmai ca sarutul
Ce la început a întors eternitatea cu fața către noi.
Cu toții căutăm iubire, și vrem cu toți ca sa iubim.
Și-n drum spre căutarea noastră
Uitam ce vrem și nu ne mai găsim.
Pierduți pe câmpuri secerate, și secerați, spre apus visam.
Dar cerurile înnourate, de gânduri reci si ploi de gheață
Ne fac statui, și nu ne mai mișcăm.
Tu ai rămas așa, încremenită, in dulcele amar pierdut mult prea aproape de început.
De atatea lacrimi, spălăcită, inima ta își caută imbujorare in trecut.
In gânduri te vad palidă și stinsă; si mi da durere vocea ta,
Dacă mi ai fi acum oglindă, eu aș zâmbi, sa poți zâmbi -napoi aș vrea.
Mai ai mâinile mici? Mai ești firavă? Mai cânți când vrei să afli dacă ești încă vie?
Atâtea întrebări, și niciodată, nici o întrebare să mi fie întrebată mie.
Te mângâi cum mângâi un copil plecat cu trenul
Și ți fac cu mâna, și zâmbesc,
Cu cat mai depărtat te duce in orizonturi,
Cu atât mai mult ma faci sa te iubesc.
Ne contrazicem până începi să plângi, și pleci.
Se face liniște, căci nu mai țipă nimeni.
Nu îți ia mult și începi să înțelegi,
Că iar ai strâns in pumni venin și mătrăgună.
Te simți sleit, scârbit, sătul de atâta ceartă.
A dispărut cu totul râsul și bucuria de început.
Te întrebi dacă-i normal tot ce se întâmplă,
Și-n toată nebunia asta, ce mai rămâne de făcut?
Te duci spre ea, ea sta cu fața-n pumni, și încă plânge,
Îți pare rău de ce ai spus, și inima acum te strânge.
Dar din orgoliu, nu zici nimic, c-a fost și vina ei, că a țipat, și nu-i mai tace gura!
Te simți îndreptățit, și îndreptățită ți-e și ura.
Pleci. Nu știi pe cin-să suni, cui să-i explici,
Că ai dreptate tu, că ea-i nebună.
Că zi de zi voi vă certați de la orice, din lucruri mici…
Sunt luni de când nu ați mai mers prin parc de mână.
….
Te întorci acasă, e o tăcere grea, casa e mută.
Trec doua zile și nu vorbiți, vă evitați privirea.
Pentru a câta oară, același inimi goale, abătute
Își tac în supărări…nepotrivirea.
..Dar tu mă repezi când vreau sa te ating.
Îmi spui mereu că nu ai vreme, că nu ai timp.
Rămân cu zâmbetu-nghețat, pun ochii în pământ,
Îi mai ridic doar după ce cu amar spun- pe curând.
Tăcut, mă adun, mă pun la loc în gânduri și îmi spun,
Că într-o zi, sătulă de atât foc și scrum,
De atâta nimic adunat în genți de drum,
Căutând să ți odihnești sufletul când toți te descompun..
Tu ai să vii.
Atunci, tăcut, cu zâmbet cald, cu ochii mari și țintuiți la tine
O sa te îmbrățișez cum pot, sa te feresc de tot ce ți-a fost rău.
Un suflet nou, golit de goliciuni străine,
Îmi va zâmbi înapoi.
Le spun potecilor de drum sa ma astepte
Căci intr o Zi am sa ma intorc razand.
Ca lntr un vagon de tren pe șine drepte Am pasul hotarat, si am sa ajung curand.
Colibei de la munte, ii spun, ca încă o visez
si drumul catre ea am sa l gasesc precis.
Deocamdată, termin sa o pictez
intocmai cum mi s a aratat in vis.
Padurea, din marginea de munti, se aude
si n fosnet imi cheama primaverile Ia ea
Corabie sa mi fii, si punte!
Si acoperis, peste innourarea mea.
Iar muntilor, cararea mea albastra catre cer!
Va indurati si nu mi cadeți inca in mare urcare sufletului meu pagam îngăduiți.
Albe zapezi curgand-pe tâmple de iertare,
Si stânci de vesnicie in vesnicie sa imi fiti.
Găsește ți calea mai ușor în noapte
Și frâiele dezleagă le de la blestem.
Galopul a obosit de umbre și corvoadă
Iar ploile cern timp sa se usuce când se aștern.
La candelă cu degete întreite îți oftezi,
Și fumul uleios pare că ți cere arvună.
La cate noduri gordiene ai reușit să țeși,
Poți înflori cu lacrimi și spinii din cunună.
Din lampă afară fereastra licărește,
In tot pământului îi scrâșnesc dinții,
Fărâmă trupul și sângele în cupa vieții,
Și iartă ce n-au putut ierta părinții.
Și de m-ai săruta acum în clipa asta!
În brațe să mi alergi și să mi zâmbești!
Din adormiri o să deschid fereastra
Sa-mi strig iubirea in fața lumii -ntregi!
De m-ai chema o dată în visul tău pe nume,
Un zbucium de lumină în inima-mi s-ar face!
chiar de-as trăi pribeag, în timp sau altă lume,
Pe loc, și pentru o clipă, la tine m-as întoarce.
De m-ai cânta vreodată doar o notă,
Să rezonez cu tine in univers,
Te-as fredona în veșnicia antică a nopții,
Și te-as compune în epopee vers cu vers.
Am sa împart cu tine clipa, chiar daca suntem departe
Sa ascultam același cântec, sub același cer în noapte.
Sa visam aceleași stele, cele trei de pe obraz,
Să privim tăcut la ele, alipiți de un pervaz.
Gândul să ne fie aproape, chiar de oceane s între noi
Chiar de sunt pierdut în valuri, sa mă chemi la țărm -napoi.
Să mi trimiți prin cânt de păsări, sau prin picurii de ploaie
Dorul cu ale tale șoapte, dragostea și a ta văpaie.
Împletite in fire blânde, toate strângerile în brațe,
Degetele împreunate in săruturi de lumină
Sa mi le trimiți cu visul, negreșit, la lună plină.
Îți zâmbesc , zâmbește mi dară.
Și când te ai trezi, lumina, sa te mângâie de afară.
Sa citești, tu bând cafeaua si privind în zări pământul,
Sa mă simți de pretutindeni
Cum te îmbrățișez cu vântul.
Duminica lui Kafka 